O astfel de discuție, amuzantă, am avut zilele trecute cu Dan Andronic și, din vorbă în vorbă, am ajuns la asemănările tragi-comice dintre politica românească și atmosfera generală din cartea ”Călărețul fără cap”,, de Thomas Mayne Reid, care alături de ”Winnetou”, Old Firehand”, ale lui Karl May, sau minunatele volume semnate de Jules Verne, ne-au bucurat multora dintre noi, copilăria…

Am ”croșetat”, la telefon, cîteva minute bune, vorbe despre acel personaj sinistru, și misterios, ”călărețul fără cap”, care străbătea preeria, înspăimântându-i pe locuitori, încercând să-i găsim corespondentul în actualitatea românească, însă la un moment dat, Dan Andronic mi a spus, cu humor maxim:” Dacă găsești „capul fără călăreț, te-ai scos!„ Frază care mi a rămas în minte și care m-a ambiționat să readuc în memoria Dumneavoastră această carte, pentru a alătura-o situației politice (și nu numai), din România.

Acțiunea romanului ”Călărețul fără cap”, apărut în 1865, se petrece în Texas, în secolul al XIX-lea, după războiul mexicano-american, când coloniștii erau încă amenințați de atacurile indienilor. Louise Pointdexter, frumoasa fiică a unui plantator bogat, este curtată de doi bărbați – arogantul căpitan Casey Callhown, vărul ei, și  Maurice Gérald, un tânăr irlandez.

Callhown complotează să își elimine rivalul, dar fratele Louisei, Henry Pointdexter, este ucis și toate indiciile duc către Maurice, care va fi acuzat de crimă. Din greșeală,  îl ucide pe Henry (îl împușcă și îi taie capul). Astfel, în prerie apare un straniu călăreț fără cap care îi îngrozește pe toți cei care îl întâlnesc. Înainte ca misterul călărețului fără cap să fie rezolvat, iar asasinul lui Henry să fie adus în fața justiției, au loc multe întâmplări incredibile, asemeni celor din politica ți societatea noastră actuală.

Maurice Gerald e cel care leagă trupul în șeaua calului și îi prinde capul de coapsă. Calul se plimbă prin prerie cu cadavrul în spate și îi sperie pe locuitorii fortului Indge. De aici vine și titlul cărții. În final, cu ajutorul unui alt personaj, Zeb Stump, ies la iveală fapte abominabile. În fața judecătorului, Casey scoate pistolul și îl împușcă pe Maurice, după aceea iți trage lui însuși un glonț în cap. Dar cum Maurice purta un colier primit de la Louise, acesta l-a protejat de glonț și nu a murit. Louise se căsătorește cu el și au șase copii, iar Woodly scapă de datorii. De asemenea Miguel Diaz o ucide pe Isidora, astfel că textul plin de puternice trăiri, emoții și răsturnări de situație este mai mult decît dramatic.

Nu pare că scena politică românească pare a fi scena unde, peste ani, reînvie, cumva, adus la zi, tumultul din celebrul roman al copilăriei unora dintre noi? ”Asasinate” politice, arestări, dosare penale, acuzatori publici, înscenări, caractere mici, femei și bărbați macho, ori limfatici libidinoși, care caută să se învinovățească unii pe ceilalți. Persoane, personaje, de fapt, apărute din neant în politica românească, care încurcă și descurcă ițe, cisterne pline de răutate inimaginabilă, personaje gregare care ajung să spună și facă orice pentru o funcție, pentru a-și asigura, în principal, un anume confort material pentru ei și ”haita” din care provin.

O scenă de western modern, în era post-adevărului, în care poporul este singurul care nu se mai regăsește… Nici nu putem cere mai mult: avem,  și noi, de dus dezamăgirile noastre. Chiar și oamenii pe care îi prețuim ne dezamăgesc. Călărețul fără  cap ar fi, poate, umbra înspăimîntătoare, care să ne amintească realitatea. Aceea că încă am putea fi oameni și că ar fi normal să ne pese de semenii noștri. Problema e că nu prea vrea să apară printre noi… Asistăm doar la o scenă de western nouă, cu computere și generații întregi de analfabeți funcționali, care vor să conducă, mai nou, țara, după ideile lui Marx, a ”Societății deschise”,  a ”Școlii de la Frankfurt”, a ”politically corectness” ului; în general, oameni cărora trebuie să le scoți virgula dintre subiect și predicat. Suntem, într-adevăr, ”la generation perdue”. Nu avem și nu știm să folosim ”aplicația pentru optimizarea starii mentale”. Altă dată exista „suflet”, acum el a fost înlocuit cu ”acte de conștiință”, pe care le analizează doct psihologii ratați pe la televizor.

Și atunci, nu e drept să cauți adevărul acolo unde vezi că totul are verificare în timp?  Nu e firesc să te refugiezi în bibliotecă, în discuțiile cu cei asemeni ție? Ce-ți rămâne de făcut în afară de a constata că marile adevăruri ale istoriei nu mai interesează pe nimeni? Te uiți siderat la tv și vezi  acest nou simulacru de western cu personaje fără onoare, care își duc mai departe, sub ochii mirați ai lumii,  viața lor mică și fericită. A dispărut și călărețul fără cap, nimic nu-i mai sperie, nu le mai e nici rușine de nimic.

”Nu trebuie să fii foarte tânăr, foarte lipsit de experiențe și de decepții ca să-ți cunoști adevărata valoare, și tocmai unei generații ca a noastră, aruncată de soartă într-o lume care se prăbușea în cascadă, îi vor aduce ajutorul cel mai prețios libertatea și rectitudinea gândirii. Numai cel care, în tulburarea sufletului său, este constrâns să trăiască o epocă în care războiul, violența și tirania ideologiilor amenință viața însăși a fiecăruia și, în această viață, substanța ei cea mai prețioasă, libertatea sufletului, poate ști de cât curaj, simț al dreptății, energie, este nevoie ca să rămâi credincios eului tău celui mai profund, în acest timp în care nebunia pune stăpânire pe mase”.  Cu amendamentul că toate astea erau valabile pe vremea lui Stefan Zweig… Dacă vom căuta la cei care tocmai ”negociază” și se pregătesc să ne conducă țara ”libertate și rectitudinea gîndirii”, ”cunoașterea adevăratei valori” proprii, demnitate, cultură, suflet, cred că e tot una cu ceea ce îmi spunea Dan Andronic să caut: capul fără călăreț… Iar dacă uneori, totuși, se mai zărește ”călărețul fără cap”, ca o umbră fragilă, nebăgată în seamă de nimeni, ”capul fără călăreț” va fi, cu siguranță, de negăsit…