În contextul catastrofei militare din 1916, diplomații români au desfășurat o activitate neobosită în străinătate pentru a susține efortul de război pentru desăvârșirea unității naționale, dar și pentru ameliorarea situației deosebit de grele cu care se confrunta populația țării, în special răniții și bolnavii aflați în spitale, multe dintre acestea improvizate. România dispunea de un corp diplomatic bine profesionalizat, rolul diplomaților în formularea unor strategii pe termen lung și chiar în elaborarea deciziilor majore fiind unul crucial, chiar dacă adesea indirect sau ai puțin cunoscut. Pentru a explica situaţia şi revendicările României şi a asigura continuitatea acţiunii începute în 1916, Take Ionescu şi un grup de personalităţi politice, culturale şi ştiinţifice au părăsit ţara, plecând în Occident (Franţa, Marea Britanie, Statele Unite şi Italia), unde au desfăşurat o intensă activitate în vederea câştigării sprijinului elitelor politice şi al opiniei publice.
În Italia s-a constituit Legiunea Voluntarilor Români din Italia, reprezentând un corp de voluntari de naționalitate română proveniți din rândurile prizonierilor de război austro-ungari aflați pe teritoriul statului italian. Eforturile diplomatice și politice pentru înființarea Legiunii – parte a unui efort complex de formare a unor asemenea unități în principalele țări beligerante – au durat aproape doi ani și au început din iulie 1916.
În anul 1917, Ion I.C. Brătianu, în dubla calitate de șef al guvernului și ministru de externe, a acționat pentru stabilirea relațiilor diplomatice cu Statele Unite ale Americii, țara așteptată să intre în război alături de Antantă. Astfel, o delegaţie condusă de transilvăneanul Vasile Lucaciu a plecat în Statele Unite ale Americii şi a fost primită de secretarul de stat Robert Lansing, care a exprimat „toate simpatiile Statelor Unite ale Americii pentru România, apreciindu-i meritele nepieritoare faţă de cauza libertăţii şi a drepturilor popoarelor”. La Washington, din iniţiativa lui Vasile Stoica, s-a constituit Liga Socială Română, iar la Paris a luat fiinţă Consiliul Naţional al Unităţii Române (numit și Comitetul Național Român), condus de Take Ionescu, preşedinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu, vicepreşedinţi.
În acest context a avut loc și desemnarea primului reprezentant diplomatic român în SUA, doctorul Constantin Angelescu. România era printre puținele state din Balcani care nu aveau încă o reprezentanţă diplomatică la Washington, la 57 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice. Trimisul român avea misiunea întăririi relațiilor bilaterale și obținerii sprijinului american pentru a duce mai departe războiul, precum și susținerea pentru atingerea obiectivelor naționale, în conformitate cu celebrul Program al celor 14 puncte al preşedintelui Wilson. Guvernele american, britanic, francez şi italian au recunoscut oficial Comitetul Național Român de la Paris. În două mari congrese, la Roma şi la New York, reprezentanţii naţionalităţilor din Imperiul Austro-Ungar au cerut recunoaşterea dreptului lor la autodeterminare, pentru constituirea în state independente sau reunirea la statele naţionale deja existente.
Comitetul Național Român de la Paris reunea trei misiuni: o misiune parlamentară prezidată de Toma Stelian; o misiune universitară, în fruntea căreia se găseau profesorii Nicolae Titulescu, George G. Mironescu, Ermil Pangrati; o misiune a românilor din Transilvania, prezidată de preotul Vasile Lucaci. Organul oficial al acestui Comitet era jurnalul La Roumanie, fondat de Pavel Brătășanu și condus de Constantin Banu, Constantin Mille și Emil D. Fagure. Din Comitetul de la Paris mai făceau parte personalități precum: Traian Vuia, Octavian Goga, Nicolae Petrescu-Comnen, Ioan C. Cantacuzino și alții. Rolul membrilor lui era acela de a milita în fața opiniei publice internaționale pentru dreptul poporului român la unitate națională.  Printre cei mai reprezentativi diplomați din acea perioadă se distinge Nicolae Mișu, ministru plenipotențiar la Londra în perioada conflictului mondial, despre care Regina Maria scria că era „extraordinar de inteligent și de învățat, vorbea paisprezece limbi străine”, „de o modestie de necrezut”. După terminarea războiului, Nicolae Mișu a fost unul dintre delegații prezenți la lucrările Conferinței de Pace de la Paris, iar pentru o scurtă perioadă de timp a îndeplinit funcția de ministru de externe (15 octombrie‐28 noiembrie 1919).
Roluri importante pentru îndeplinirea obiectivelor de politică externă ale României în timpul Primului Război Mondial le-au revenit și lui Alexandru Emanoil Lahovary, Victor Antonescu și Dimitrie Ghika, reprezentanții diplomatici ai României în Franța și Italia. Legația României din Franța a desfășurat numeroase acțiuni umanitare și manifestări publice pentru ajutorarea răniților, orfanilor și văduvelor de război. Personalități feminine precum Anna Kretzulescu-Lahovary și Elena Văcărescu au coordonat efortul umanitar iar populația și autoritățile franceze au contribuit cu donații și ajutoare medicale consistente, inclusiv instrumentar medical și ambulanțe.
La Primul Război Mondial au luat parte direct și o serie de viitori diplomați ai României Mari precum Grigore Gafencu, viitor ministru de externe, care a luptat ca pilot în rândurile escadrilei mixte româno-franceze Farman VII. Faptele sale de arme au fost recompensate cu cele mai înalte distincţii: Ordinul Mihai Viteazul, Steaua României şi Crucea de Război Britanică. În toamna lui 1918 a zburat în secret de la Salonic la Iași, un zbor remarcabil prin importanță și o performanță tehnică pentru acea vreme. Grigore Gafencu și pasagerul său Victor Antonescu, reprezentantul diplomatic român la Paris, au călătorit îmbrăcați în uniforme franceze și cu identități false (căpitanii Antoine Louis și Noel), transportând planul francez al reintrării României în război de partea Antantei. Grigore Cugler, un alt viitor diplomat al României Mari avea doar 13 ani când a participat la luptele de lângă Pitești, fiind elev la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, lupte în care a și fost grav rănit. Ulterior, a participat la campania de apărare din Moldova și a trăit în condiții foarte grele refugiul și foametea (1917-1918), fiind reformat în urma rănilor primite și decorat cu trei medalii!