LA REPUBBLICA (Italia), 28 decembrie 2020 – Crăciunul, începutul erei creștine a mântuirii, le-a fost furat creștinilor deja la sfârșitul anilor 1940, când, odată cu începutul erei mercantile a lui Moș Crăciun, ziua de 25 decembrie a fost transformată într-un prilej de sărbători culinare, alcoolice, turistice și de altă natură, cu un conținut religios redus și un succes consumerist incomensurabil.

În acest orizont aparent sumbru, Biserica Catolică are norocul de a fi condusă de un pastor care, din istoria personală, este expert în navigarea în ape tulburi. Și poate că această tăcere neașteptată care s-a coborât peste cea mai importantă sărbătoare a catolicilor, îi va ajuta să înțeleagă schimbările care se petrec în Biserica lor. 

Pentru reformarea Bisericii este necesară reformarea episcopiei. Eventual, prin dorinţa poporului. După ce în 2018, întreaga episcopie din Chile a fost suspendată din cauza protestului general al catolicilor din țară, catolicii din Spania au descoperit, din presă, că din 2016 şi până în 2019, cardinalul din Madrid și alți confrați au drenat bunurile celor 76 de fundații care deţineau patrimoniul Bisericii și, neîncrezându-se în aparatul clerical, s-au adresat magistraturii civile care, în prezent, investighează.

Papa Francisc, însă, de ce parte se află? Aparent, de cea a credincioșilor: nu a ridicat niciun deget în apărarea cardinalului și a episcopilor și, ocolind conferința nunțiaturală și episcopală spaniolă, a trimis inspectori și oficiali de la Vatican. Noutatea bergogliană a tulburărilor de astăzi este că ele se nasc și acționează în sprijinul Papei. Îl preced, iar Papa, deseori dezinformat, li se alătură. Acest lucru se întâmplă în Polonia, unde în fiecare lună cad cel puțin câteva capete de cardinali și în Țara Bascilor, unde catolicii îi acuză pe episcopii din regiune și din cauza neutralității lor față de ETA. Iar numirea afro-americanului Wilton Gregory, mai întâi în calitate de arhiepiscop de Washington (eparhia ticăloșiilor fostului cardinal McCarrick), acum membru autoritar al colegiului cardinalilor, ar fi fost posibilă oare fără revigorarea impetuoasă a afro-catolicilor cu stele și dungi?

În Italia, unde se vorbește puțin despre asta, lista episcopilor trimiși la plimbare devine mai lungă, ultimul caz fiind cel al episcopului din Ascoli Piceno, învăluit mai întâi de o avalanșă de proteste adresate Papei de preoți și credincioși, apoi „demisionat” și trimis să facă exerciții spirituale într-o mănăstire cisterciană din Maroc. Și nu este un caz izolat. Tot în regiunea Marche, presa locală este plină de scrisori și petiții care solicită ca dezinteresul pastoral al unor episcopi, unii numiți chiar recent, să fie anchetate de autorităţile de la Vatican. Rămânând în Peninsula, sunt cunoscute cererile pe care catolicii din Torino, Caserta și acum Napoli le-au trimis timidului nunțiu apostolic în Italia, elvețianul Emil Paul Tscherrig, pentru a-și exprima opinia cu privire la alegerea viitorului lor păstor. Biserica din Napoli are nevoie, după ultimii doi arhiepiscopi care au degradat-o și au sărăcit-o, de un pastor care să o consoleze.

„Improvizațiile” Papei Francisc privind anumite numiri episcopale (mai ales în Italia) par uneori nefericite. La Bologna însă, în urma valului popular, a dat lovitura cu alegerea lui Matteo Zuppi, un episcop pe care „Poporul lui Dumnezeu” ar dori să-l vadă președinte al CEI. Unul dintre pilonii reformei bergogliene (cu Vaticanul II) spune că „Poporul lui Dumnezeu” are prioritate asupra constituției ierarhice a Bisericii, deoarece înainte de preoția ministerială se află botezul, care este egal pentru toți.

Un alt semn al noutății este explozia laicilor în parohiile pe care declinul vocațiilor și îmbătrânirea preoților le-au de-clericalizat.

În Italia, cel puțin 40 de parohii au fost încredințate călugărițelor, iar altele sunt pe cale să fie încredințate laicilor care şi-au dovedit credința în comunitățile lor care îi stimează.

Și religioşii? În Italia, în fiecare lună se închid 28 de mănăstiri, pentru un total de aproximativ 335 pe an. Dacă această cifră ar rămâne constantă, în 2046, ar dispărea toate. În 2019, în Italia s-au închis șase mii de școli catolice. Vor urma altele. Majoritatea cauzelor sunt îmbătrânirea preoţilor şi a lipsei de vocaţie. Dar deja de la mijlocul anilor optzeci, religioşii au abandonat lucrările, casele și teritoriile tradiției lor pentru a se îndrepta spre periferii și granițe îndepărtate. Până și cele mai reprezentative lucrările ale lor, universitățile romane și europene, au fost lăsate să se ofilească atât de mult, încât apar în orizontul actual al culturii catolice ca nişte şcoli micuţe. Unde se duc? Pe urma dramelor ecologice, culturale și pastorale din Africa, Asia și America Latină. Se duc să planteze și să ude semințele pe care alții vor fi chemați să le culeagă. Un exemplu? De la mijlocul anilor optzeci, iezuiții (în Italia au mai rămas acum doar trei școli din 13) s-au întors în China continentală și colaborează în universități de stat și în cele ce au fost cândva seminariile „Bisericii Patriotice”. Se pare că pentru moment, roadele le culege doar guvernul chinez. Pentru moment.

Articol de Filippo Do Giacomo