Zîmete largi, chipuri fericite, gesturi violent-victorioase. ”Noi, clasa politică…”, ”Trăim un moment istoric, al coagulării dreptei…” ”Aici (la Vila Lac!- n.n) se scrie istorie…” ”Suntem oameni politici responsabili: avem un program bine stabilit, până în cele mai mici amănunte…” – sunt doar cîteva fraze din cele care însoțeau terifiantele imagini, publicate de televiziuni.

Las la o parte imaginea pe care a sugerat-o tuturor jurnaliștilor care au publicat fotografia, – aceea a unor corbi cu ghearele împlântate în trupul muribund al țării din dorința de a apuca o ciozvârta cît mai mare, dar așa, privindu-i în haită, m-a uimit cît de bine seamănă acești ”tineri”, unul cu celălalt.

Păreau rezultați în urma vreunui  ”Lebensborn” românesc,  a unui proiect social secret, (sper, eșuat!), vreo ”Fîntînă a vieții” carpato-dunăreano-pontică a vreunui ”gînditor de tabletă”, evadat dintr-un ospiciu uitat deschis de pe vremea închiderii spitalelor, ordonată de Băsescu și înfăptuită ”patriotic” de marele politician UDMR-ist Cseke Attila.

Obsesia unora pentru o ”rasă superioară” de politicieni tineri, sub aripa bătrînului Marx se nimerește, totuși, în momentul în care România se prezintă, din punct de vedere al  calității umane și intelectuale a politicienilor, din ce în ce mai rău.

Tocmai de aceea, cred că e cel mai bun moment să facem exercițiul simplu, al comparației…

Am în bibliotecă volumele dedicate Școlii Ardelene, volume ca niște bijuterii, ce fac parte din colecția ”Opere Fundamentale„ coorodonată de academicianul Eugen Simion, apărută sub egida Academiei Române, a Fundației Naționale pentru Știință și Artă și a Muzeului Național al Literaturii Române.

Avem în față, citind aceste volume, portretele unor adevărate personalități ale Neamului românesc. Adevărați oameni de Stat, care au aveau în față o misiune și o datorie istorică. O misiune asumată până la capăt de un grup de intelectuali, clerici sau nu, – cum notează Eugen Uricaru -, ”total dăruiţi cauzei naţionale.

Primul dintre ei este Inochentie Micu (Klein), care reuşeşte să obţină de la împăratul Carol al VI–lea încuviinţarea întemeierii la Blaj a şcolii de unde va trimite la Roma studenţii la institutul De Propaganda Fide. De la această întemeiere, marele val al Şcolii Ardelene nu a mai putut fi stăvilit. Acolo, în aşezământul de la Blaj, a fost scrisă şi tipărită prima carte a acestui curent puternic identitar – Floarea adevărului – sub redactarea episcopului călugăr Petru Pavel Aron. Deviza acestei mişcări naţionale era „Virtus Romana Rediviva”, iar centrele sale de iradiere se găseau pe tot cuprinsul Principatului – Blaj, Oradea, Lugoj, Beiuş, Năsăud.

Corifeii mişcării au fost Petru Maior, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Ioan Budai Deleanu. Este un moment de afirmare majoră a spiritului creator, a marilor idei, dar şi a unei strategii didactice, îndreptată către luminarea a cât mai mulţi români siliţi să trăiască în mizerie materială şi întuneric spiritual. Cărţile acestora, unele duse cu desaga din sat în sat, cum făcea Petru Maior, au fost cenzurate, interzise.

Gheorghe Şincai nu şi-a văzut niciodată tipărită „Hronica românilor”, opera sa istorică, în schimb a fost ameninţat cu scoaterea ochilor şi smulgerea părului pentru scrierile şi activitatea sa. Maior era demn de spânzurătoare, iar opera sa trebuia arsă. Problema limbii era capitală pentru membrii Şcolii Ardelene, de aceea ei realizează o serie de lucrări în care se demonstrează originile latine ale limbii române, iar între acestea cea mai importantă este „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, scrisă de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.

Un alt aspect de importanţă capitală este grafia. La Viena, în 1779, Samuil Micu editează o „Carte de rogacioni”, în limba română cu grafie latină. Petru Maior spunea despre acest fapt: „De câte ori mi s-a întâmplat mie, îndoindu-mă de vreun cuvânt, cât l-am scris cu slove latine, îndată cu strălucire i se văzu latina faţă şi părea că râde de bucurie că l-am scăpat de sclavie”.

Și acum, Vă rog comparați-l pe Șincai cu Dan Barna, pe Inochentie Micu-Klein cu Seidler, pe Iulian Bulai cu Petru Maior, pe Dan Vâlceanu cu Ion Budai-Deleanu, pe Leoreanu cu Dimitrie Țichindeal, pe  Stelian Ion cu Ioan Piuariu Molnar, pe Dragoș Pâslaru cu Ioan Barac, pe Năsui cu Vasile Aaron, pe Cristian Ghinea cu Paul Iorgovici, sau pe Drulă cu Petru Pavel Aron…

E, cred, un moment bun, dacă sunteți, sau vă poartă pașii prin Cluj,  să faceți efortul de a admira grupul statuar ”Școala Ardeleană”, operă a celebrului sculptor Romulus Ladea, din fața Universității. Nu de alta, dar mai curând decît ne putem imagina, dacă nu facem nimic, ar putea fi înlocuită cu grupul statuar al ”Școlii de la Frankfurt”.